Cele mai proaste decizii ale guvernelor românești din ultimii 10 ani

Transilvania Press vă prezintă o analiză care reliefează cele mai proste decizii luate de guvernele României din ultimii 10 ani.

Tăierea salariilor

În mai 2010, președintele de atunci Traian Băsescu zicea că „statul arată ca un om foarte gras, care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta e economia”. O frază celebră, care însemna o ghilotină financiară: tăierea salariilor cu 25 la sută pentru bugetari și a pensiilor cu 15 la sută. Ulterior, Curtea Constituțională a decis că guvernul nu se poate atinge de pensii, pentru că oamenii au contribuit o viață întreagă la bugetul asigurărilor sociale, prin urmare la bătrânețe trebuie să primească banii cuveniți. Criza economică lovise deja Europa cu câteva luni înainte, însă România era ocupată cu alegeri.

Traian Băsescu câștigase al doilea mandat de președinte în toamna anului 2019, nu mai avea nicio miză politică personală de anvergură, prin urmare și-a asumat măsurile nepopulare în locului guvernului condus de Emil Boc, marioneta sa politică. Decizia era gândită să protejeze electoral PDL, partidul care, cu numai un an și jumătate înainte, învinsese PSD la alegerile parlamentare și, ulterior, îl propulsase pe Traian Băsescu pentru al doilea descălecat la Cotroceni, după finala cu Mircea Geoană.

Liderii PDL plănuiseră să reîntregească salariile până la alegerile locale din vara anului 2012, numai că socoteala da la partid nu s-a potrivit cu cea din parlament. Mai întâi a căzut Boc, în februarie 2012 (forțat de protestele pro SMURD, la care voi reveni mai jos), apoi a căzut și guvernul lui Mihai Răzvan Ungureanu, vreo două luni mai târziu. Traian Băsescu a fost nevoit să-l instaleze premier pe Victor Ponta exact înainte de alegerile locale.

Prima măsură anunțată de USL: lefuri complete pentru bugetari. Astfel, la alegerile parlamentare din decembrie 2012, PDL, camuflat în Alianța România Dreaptă (ARD), a obținut doar 13 la sută, în timp ce USL a spulberat scena politică cu 66 de procente. Pe scurt: tăierea salariilor a îngropat PDL, care în decurs de numai patru ani a trecut de pe primul loc la irelevanță politică. Apoi, PDL s-a topit în PNL.

Liberalizarea sistemului medical de urgență

E încă prima parte a decadei, deci totul a plecat, evident, de la Traian Băsescu. La finalul anului 2011, guvernul lui Boc a propus o nouă lege a sănătății, care ar fi liberalizat sistemul medical de urgență. Mai exact, le-ar fi permis și firmelor private de ambulanțe să deconteze din bani publici servicii de intervenție rapidă, în contextul în care monopolul era deținut de stat prin SMURD.

După cum bine știi, SMURD e creația lui Raed Arafat, integrată ulterior de stat la pachet cu creatorul său. La acea vreme, Arafat era subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, deci făcea parte din echipa premierului Boc și, indirect, a președintelui Băsescu.

Pe 21 decembrie 2011, cu trei zile înainte de Crăciun, Băsescu punea „gaz pe foc”: „Dacă e un duşman mai mare al apariţiei a încă unui sistem privat de sănătate, el se numeşte Raed Arafat”.

Arafat nu a acceptat concurență pentru SMURD și pe 10 ianaurie 2012 a demisionat din Ministerul Sănătății. Trei zile mai târziu, 1 500 de oameni au ieșit în stradă la Târgu-Mureș, orașul unde Raed Arafat a fondat SMURD, pentru a protesta față de Băsescu.

Așa a intrat România în febra protestelor de stradă, la mai bine de 20 de ani de la revoluția din 1989. Deși era ger, tot mai mulți oameni – sute, apoi mii, apoi zeci de mii – au ieșit în stradă, mai ales în București, pentru a scanda împotriva președintelui țării. Desigur, unul dintre apostolii lui Băsescu, pe numele său Teodor Baconschi, a numit mulțimea ieșită în stradă „mahalaua violentă și ineptă”, dar până la cădera guvernului n-a mai fost decât un pas.

Atunci și-a încheiat Emil Boc cariera politică la nivel național. Deși e unul dintre cei mai populari primari, nu va reuși să mai facă vreodată pasul politic spre București.

Bâlbâielile din jurul proiectului minier de la Roșia Montană

Nu mai e cazul să-ți dau detalii despre proiectul de la Roșia Montană, satul care urma să fie transformat în cea mai mare exploatare de aur din Europa pe bază de cianuri. Vreau doar să-ți reamintesc cât de ridicol a fost Victor Ponta și cum a reușit să retrezească, prin duplicitate, spiritul civic în România. Cât timp s-a aflat în opoziție, Ponta era unul dintre adversarii proiectului de la Roșia Montană. De ce? Pentru că era susţinut de Traian Băsescu. „Şi am zis că, dacă îl susţine Traian Băsescu, sigur e ceva rău”, spunea Ponta. Atât de „complex” gândea liderul opoziției.

După ce-a ajuns la putere, Ponta și-a schimbat radical opinia. Ca prin magie a ajuns să gândească la fel precum marele său rival. În toamna anului 2013, când USL se baza pe o majoritate mamut în parlament, Guvernul Ponta a inițiat un proiect de lege care părea scris chiar de firma cu interese în zonă (Roșia Montană Gold Corporation), nu de către statul român.

Spre exemplu, guvernul era de acord ca locuitorii din Roșia Montană care refuzau să-și vândă casele și terenurile să fie expropriați forțat. Plus alte grozăvii. Evident, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă în marile orașe ale țării pentru a bloca proiectul de lege. Și au reușit. Speriat de proteste, guvernul a dat înapoi, oferind una dintre cele mai hilare lecții de contorsionism politic: deputatul PSD Victor Ponta a votat împotriva proiectului de lege inițiat de premierul Victor Ponta.

Guvernul tehnocrat

În noiembrie 2015, odată cu demisia premierului Victor Ponta în urma incendiului de la clubul Colectiv, PSD era la pământ. Președintele Klaus Iohannis putea să îngroape definitiv partidul condus atunci de Liviu Dragnea. În loc să numească un guvern politic cu premier PNL, care să-și fi consolidat puterea până la alegerile din 2016, sau PSD, pentru o erodare și mai accelerată, Iohannis a preferat o înțelegere pe sub masă cu Liviu Dragnea.

Iohannis era atunci doar un „președinte spectator”, nu „jucător”, ca acum, când se comportă ca un agent electoral al PNL. În 2015, președintele a vrut liniște și a impus un guvern tehnocrat, susținut de PSD în parlament. De altfel, unii dintre miniștrii aparent tehnocrați de atunci au candidat la ultimele alegeri parlamentare pe listele PSD: Vasile Dîncu și Patriciu Achimaș Cadariu.

Practic, prin Guvernul Cioloș, PSD a rămas la putere, însă din umbră. Cea mai eficientă mișcare politică din istoria post-decembristă: un an mai târziu, PSD a atins apogeul electoral, fiind aproape să strângă singur o majoritate parlamentară. Ce a urmat, știi deja: protestele contra OUG 13, Iohannis îmbrăcat într-o jachetă roșie, per total patru ani de haos.

Ordonanța 13

Imediat după instalarea lui Sorin Grindeanu în funcția de premier, în ianuarie 2017, Liviu Dragnea a forțat adoptarea unei ordonanțe de urgență care să-l salveze de pușcărie. Dragnea nu putea fi premier pentru că fusese condamnat la închisoare cu suspendare în dosarul „Referendumul” (încercarea de demitere a președintelui Traian Băsescu din 2012). Prin urmare, Dragnea putea scăpa de al doilea dosar, care ancheta angajările fictive de la DGASPC Teleorman, și, implicit, de pușcărie, numai prin ordonanță de urgență.

De ce OUG? Pentru că e un act care produce efecte imediat, spre deosebire de o lege, care presupune dezbateri (deci emoție), apoi poate fi contestată la CCR și retrimisă la reexaminare în Parlament de către președintele țării. În ianuarie 2017, Sorin Grindeanu și Liviu Drganea au negociat o cale de mijloc: premierul s-a angajat să semneze ordonanța, însă a cerut să nu intre în vigoare imediat, speriat că strada îl poate răsturna. Cei doi au negociat ca OUG să intre în vigoare în zece zile, astfel încât să testeze reacția publică.

Așa s-a născut OUG 13, în miez de noapte, la finalul lunii ianuarie. Au urmat cele mai puternice proteste din istoria României, care au blocat publicarea ordonanței în Monitorul Oficial, iar Liviu Dragnea a ajuns, în final, la atelierele auto de la Rahova. Valul de revoltă s-a întins până la alegerile europarlamentare din primăvara anului 2019, când PSD abia a trecut de 20 la sută, după ce, cu doi ani și jumătate înainte era aproape să facă singur majoritate.

Desemnarea Vioricăi Dăncilă ca premier

A fost o mutare politică făcută de Klaus Iohannis strict în interes personal. În ianuarie 2018, PSD își trântise deja al doilea guvern (după Grindeanu a urmat și Mihai Tudose), prin urmare șeful statului avea toate argumentele să forțeze o nouă majoritate parlamentară prin desemnarea altui premier, fie el din PSD, PNL sau independent. Constituția i-ar fi permis acest joc de șah politic. Însă Klaus Iohannis a ales să o propună pe Viorica Dăncilă, omul de încredere al lui Liviu Dragnea.

În primul rând s-a temut de suspendare. PSD și ALDE aveau o majoritate stabilă în parlament, iar președintele încerca să evite un conflict frontal cu social-democrații. În al doilea rând, Iohannis visa deja al doilea mandat prezidențial, prin urmare avea nevoie de un guvern condus de PSD cu care să se lupte timp de doi ani. A urmat cea mai rușinoasă perioadă din politica post-decembristă. Apoi, după ce Iohannis a învins-o fără emoții pe Viorica Dăncilă în finala prezidențială, guvernul PSD a fost înlocuit cu „guvernul său”. S-a făcut voia lui Iohannis, arată o analiză făcută de vice.com.